Cei 4 inamici

Când am citit prima carte a lui Carlos Castaneda mi-a atras atenţia în mod deosebit o pagină în care autorul descria cei 4 duşmani ai unui om al cunoaşterii. Mi-a rămas întipărită în minte cu atât mai mult cu cât am regăsit cei 4 duşmani în parcursul unui învăţăcel în ale kendo-ului. Un kendoka, la fel ca şi un om al cunoaşterii în viziunea lui Castaneda, trebuie să confrunte şi să învingă cei patru duşmani ai săi: frica, claritatea, puterea şi bătrâneţea.

Nu mă voi apuca acum să redau din memorie scrierea lui Castaneda, evident. Mă voi rezuma la paralela cu kendo şi chiar la primul duşman, frica. Eu încă nu am trecut la nivelul al doilea, aşa că acei ce se confruntă deja cu inamicul numărul 2, claritatea, sunt rugaţi să comenteze sau chiar să scrie un guest post.

Nu ştiu voi, dar eu m-am apucat de kendo pentru că pur şi simplu mi s-a părut că este o artă marţială frumoasă şi spectaculoasă şi voiam şi eu să fiu ca acei doi kendoka pe care i-am văzut la o demonstraţie în urmă cu 4 ani. Bine, acum înţeleg că nu am cu să fiu ca ei, dar asta e deja altă poveste:).

Am început primul antrenament, am suferit prima „umilinţă”: am şters parchetul din sala de la Cantemir cu o cârpă udă pe care la final am spălat-o. Mi s-a explicat că aşa trebuie să facem înainte de fiecare antrenament. Pentru mine nu a contat prea mult, dar sunt sigură că, pentru mulţi colegi, această primă lecţie a fost un atac la propriul ego. Căci, atunci când ajungi pentru prima dată în sală nu se poate să nu ai un ego cât casa. Unii poartă o casă mai mică, alţii un palat şi aşa mai departe.

Au trecut primele antrenamente, primele luni şi odată cu ele zeci de ore de suri-ashi, au început lecţiile cu primele tehnici şi deja parcă imaginea aia de la început începea să prindă contur. Luptătorul din fiecare începea să iasă la suprafaţă.

Şi vine momentul în care îţi pui bogu pentru prima dată. Şi brusc, luptătorul ăla se evaporă. Nu mai contează orele de suri-ashi, nimic din tehnici nu-ţi mai aduci aminte, în timp ce men-ul parcă nu te lasă să respiri, kote-urile te fac nici să nu mai poţi strânge shinai-ul bine, do-ul parcă nu te lasă să te mişti şi, din libertatea aia care începea să crească în tine, din încrederea că poţi să devii un luptător, nu rămâi cu aproape nimic. Ţi se face frică brusc. Frica de tine însuţi. Frica de a nu putea să mergi mai departe. Frica de un adversar mai bun care, în unele antrenamente, simţi cum se transformă într-un amestesc ciudat de hipnoză şi paralizie. Pur şi simplu simţi că nu poţi mişca în faţa unor anumiţi adversari.

Peste un timp, dacă nu te laşi de tot (unii după ce au luat bogu au făcut o pauză, alţii au abandonat de tot) înseamnă că ai luat decizia că îţi poţi înfrunta frica.

Şi vii la sală, faci tehnici, faci ji-geiko, faci vânătăi pentru că habar nu ai să te aperi, ajungi acasă câteodată mai mult mort decât viu. Dar tot vrei să înfrângi frica. Ei, mie perioada asta mi se pare extrem de importantă şi cred că e cel mai greu de parcurs, tocmai pentru că tentaţia de a abandona este extrem de mare.

Eu recunosc, nu am trecut peste ea încă. Sunt antrenamente în care simt că aproape am înfrânt-o. Sunt alte antrenamente în care o stare de disconfort generată de recunoaşterea propriei slăbiciuni îmi dă peste cap tot ce am câştigat în alte şedinţe.

Cred că după ce înfrângi frica, vezi mult mai limpede. Şi uite aşa ajungi să percepi claritatea. Dacă o recunoşti ca duşman şi lupţi cu ea vei merge mai departe. Dacă nu, te vei opri.

Nu am o concluzie. Cred că fiecare dintre noi trebuie să medităm puţin la noi înşine nu numai în sală. Şi înainte de antrenament să ne umplem cu o anumită energie, să avem o anumită stare. Să lăsăm grijile de la serviciu şi de acasă deoparte pentru că în kendo regăsim oricum o altă lume. O lume în care ne dorim să fim şi în care e păcat să nu păşim cu fruntea sus şi umerii drepţi:). Doar aşa cred că am putea trece dincolo de inamicii oricărui om al cunoaşterii şi, de ce nu, ai oricărui kendoka.

Acum, liber la comentarii:)