Cu toţii suntem de acord că în kendo cel mai mare obstacol eşti tu însuţi. Din experienţa mea de până acum (redusă, ce-i drept), cel mai mare obstacol îl înfrunţi la primele antrenamente cu bogu. Pentru mine, să trec de la antrenamentele în care eram eu şi cele 2-3 kg în plus de la hakama şi gi, la antrenamentele cu cele 6-7 kg în plus de la bogu a fost destul de greu. Plus loviturile de kote care îmi învineţeau mâna de la cot şi până către degete şi care arătau minunat la o bluză cu mânecă scurtă sau o rochiţă şi pe care de câte ori nu am fost nevoită să le justific pe la colegi şi prieteni . Plus do-urile date greşit, mai sus decât trebuia.

Trecând însă peste aspectele estetice ale trecerii de la pas-de-deux la următorul nivel, mult mai greu a atârnat la cântar lupta interioară cu mine însămi. Sunt în stare să merg mai departe? Totul devenise brusc mult mai greu. Men-ul atârna enorm, prin grilajul lui îmi părea că abia pot respira, mă simţeam mult mai greoaie decât înainte. Oboseam mult mai repede, mişcările pe care le repetasem până atunci iar şi iar nu mi le mai regăseam în bogu. Mâna stângă parcă nu mă mai asculta de când îi pusesem kote. Braţele erau mai greoaie, în kamae nu mai stăteam bine. Parcă o luam de la început.

Circumstanţele au făcut atunci ca şi timpul meu liber să fie mult mai limitat şi, drept urmare, intrarea în pauză a fost la un pas. Foarte scurt. Au trecut aproape 2 ani până să mă reapuc de kendo şi nu mi-e ruşine deloc pentru timpul scurs. Cred cu tărie că fiecare dintre noi are nevoie la un moment dat de un pic de repaus. Doar că, mare atenţie, riscul ca repausul să fie definitiv e uriaş. Lenea învinge în cele mai multe cazuri, din ce am observat personal. Când am revenit în dojo în 2008, mai cunoşteam doar vreo 3-4 colegi de antrenament. Niciunul dintre cei care luaseră bogu înaintea mea nu mai erau pe acolo.

Ceea ce îmi aminteşte de o pildă primită prin email de la un coleg din club, Traian:

Lupta interioară (cu sine)

Într-o seară, un bătrân indian îi explica nepotului său ce luptă teribilă se dă în interiorul fiecărei persoane.
Şi îi spunea aşa:

Există în fiecare dintre noi doi lupi.
Lupul Răului. El este furia, gelozia, invidia, tristeţea, regretele, aroganţa, cupiditatea, vinovăţia, inferioritatea, minciuna, orgoliul, superioritatea şi egocentrismul.
Lupul Binelui. El este bucuria, pacea, iubirea, speranţa, liniştea, modestia, bunătatea, bunăvoinţa, generozitatea, adevărul şi compasiunea.

După o clipă de gândire nepoţelul îl întreabă:
”Bunicule, şi care lup câştigă?”
La care bătrânul îi răspunde simplu:
“Cel pe care îl hrăneşti.”

Şi pe care îl antrenezi, căci hrana nu e de ajuns pentru un spirit puternic, aş îndrăzni să completez.