Doi samurai moderni şi două săbii de bambus au fost de ajuns pentru a-mi stârni pe loc impulsul de a veni la sală.

Era pe la începutul lui 2006 şi trebuia să organizam un eveniment în cadrul firmei la care lucram. Evenimentul avea în program o demonstraţie de kendo de maximum 10 minute, într-un loc care acum mi se pare total neadecvat pentru aşa ceva – o sală de conferinţe nu foarte mare, dar care a avut darul să uimească definitiv audienţa şi să mă convertească pe loc pe mine care, în viaţa mea de până atunci, nu îmi dorisem sau imaginasem vreodată că aş putea practica arte marţiale.

După o săptămână, m-am prezentat la sală. Îmi cumpărasem un shinai de 39′ de la BudoBest şi costumaţia era un pantalon sport şi un tricou. Nici vorbă încă de frumoasele uniforme de antrenament sau de fascinanta armură (bogu).

Aveam să aflu mai târziu de la sensei Nelu Crăciunel că pentru armură aveam de luptat Cum altfel, oare? Kendo este o continuă luptă. Ceea ce nu ştiam dar aveam să aflu pe propria mea piele. Am fost încântată să mai găsesc persoane de sex feminin în sală (salutare Betty, Raluca!) şi destul de încurajator având în vedere că totuşi kendo nu este un joc de table.

Cu timpul am ajuns să îmi achiziţionez hakama şi keiko-gi-ul (uniforma de antrenament) şi am ajuns să îmi dau sufletul în antrenamentele care îmi deveneau din ce în ce mai dragi, eu personal nefiind deloc o persoană care să se laude cu rezistenţa ei fizică .

Restul de suprize pe care le-am avut în timpul primelor antrenamente le păstrez pentru a le transmite prin viu grai începătorilor .

Ca să nu mai lungesc vorba în acest prim post, voi spune doar că orice doritor să înceapă practicarea acestei arte marţiale nu are nevoie la început decât de un shinai, un pantalon sport şi un tricou şi multă multă răbdare şi dorinţă de a învăţa. Disciplina este de dorit dar dacă nu există la purtător ea se va dobândi prin antrenament.

Şi ca să nu uit: Kendo se poate practica la orice vârstă. Eu m-a apucat la 30.